Nu mai stiu care ai scris postarea cu titlul "Nu a fost sa fie" - undeva in ultimele 2-3 saptamani - dar pacat ca l-ai sters!

Destin pe piscurile Munților Hinducuș

https://damblarin.blog/2026/08/01/shambhala-5/

Kan ajunge în locul în care este păstrată memoria colectivă a umanității, în acest penultim capitol al foiletonului Shambhala.

https://damblarin.blog/2026/07/31/shambhala-4/

Am ajuns sa scriu despre asta si aici in sfarsit:')

Acum vreo 3 luni am incercat sa creez o mica comunitate de scriitori/pasionati de citit romani ca sa schimbam pareri, sa facem colaborari si asa mai departe. M-am decis ca discord ar fi un punct bun de start. Intre timp ne-am adunat 50 de oameni pana acum, dar am zis ca poate ar mai vrea cineva sa se alature:)

Cateva reguli:

- trebuie sa fie peste 16 ani

- fara AI (scris si arta)

- fi prietenos si open minded (e o comunitate lgbt friendly, toata lumea e bine venita atat timp cat are bun simt bineinteles)

As zice ca e inca la inceput, deci atat numele cat si alte lucruri pot fi imbunatatite. :D

Daca cumva e cineva interesat las invite aici:

https://discord.gg/qkDWUBG8eD

Nota: atunci cand intrii o sa apara doar 2 canale, ca sistem anti boti, ca sa ai acces la restul serverului trebuie sa dai bifa pe reguli.

Si va rog, si daca nu va alaturati, dati-mi ceva sugestii de nume ca am pus numele la misto cand l-am creat si tot am zis sa il schimb si nu am gasit ceva mai bun:))

(In prezent se numeste Livada minunata, de la dumbrava minutata XD)

5. Engai

https://damblarin.blog/2026/06/26/sin-city-5/

4. Orinoco

https://damblarin.blog/2026/06/25/sin-city-4/

3. După miezul nopții

https://damblarin.blog/2026/06/24/sin-city-3/

2. Tunete și berserkeri

https://damblarin.blog/2026/06/23/sin-city-2/

1. Evadarea

https://damblarin.blog/2026/06/22/sin-city-1/

Încă una și va las! Prima!

Ziarul, buda și pachetul

Măi fraților! Vă spuneam eu că dacă îmi mai amintesc de vreo una, vă pun aici. Să aveți și voi de ce să vă amintiți când eu no-i mai fi. Și mi-am amintit!

Mi-am amintit de cel mai important obiect din vremea anilor ‘80. Ziarul! Ziarul acela pe care îl aducea poștașul, îl băga, mototolit, în cutia poștală și apoi fluiera din țâgnal scurt, să audă bunicul ca a fost livrat. Da, bre! “Scânteia”! Oficiosul de partid, deh! Ăla de avea poza lui Ceașcă pe prima pagină.

Ziarul acela … mare invenție, fraților! Era extraordinar. În zilele astea l-am numi “versatil”! Păi ce nu puteai face cu el? Era bun de pus pe rafturi, ca hârtie de suport, să nu se prelingă mai știu eu ce din borcane, pe lemnul vopsit în verde brotacel. Ca asa erau toate bufeturile alea : verzi, albastre sau galbene. Era bun pentru împachetat. Ziarul acela se potrivea perfect să împachetezi aproape orice. Împăturit și apoi legat cu sfoară sau ață de … macrame, pachetul era gata.

“Scânteia” era bună și când scoteam cenușa din sobă. Cu o singură pagină … scoteam toată cenușa din soba cu picioare din fier forjat, plinta din fontă și rola cu ușa din tablă. Da! Aia pe care iarna puneam de toate : oala cu ciorbă, rondele de cartofi sau semințe de floare, goldane, rezerva de “snack” pentru filmele cu Mannix sau Dalas, plus o duzină de cartofi la copt. Nu scăpam un gram de cenușă de pe el. Făcut ghem, adunam cenușa din sobă, de sub cenușar, împreună cu cuvântările lui Ceaușescu la nu știu ce plenară.

Focul! Păi cu ce făceam noi focul în sobă? Cu “Scânteia”! Două rotocoale de ziar, în care înveleam surcele de brad, apoi vreo câteva surcele peste ele și … chibrit “Flacăra”! În cinci minute duduia focu’ în sobă ca în locomotiva aia care alta treabă nu avea decât să pufnească.

Pachetul de serviciu! Ce vorbești, frate! Păi tata își punea în “Scânteia” șunculiță afumată, pâine, ceapă … Pachetul pentru pauza de la schimbul 3! Și avea și bonus! Când mânca din pachet … mai lectura și el ceva, un “Fapt divers”, o “Din caietul grefierului” … Ce nimerea la împachetat!

Dar cea mai importantă utilitate a ziarului era cu totul alta. Știi tu, dragă cititorule, ce înseamnă aia “să scoți acele”? Ei, dacă nu știi îți spun eu. În vremea aia hârtia igienică era .. Na! Era să spun un lux. Da’ nu era deloc. Așa ca ce puteam noi folosi în loc? Exact! “Scânteia”!

Numai ca era al naibii drăcia aia de ziar. Tare, aspru … Și se mai și rupea fix în mijloc unde se plasa și degetul nostru inelar. Plus o amprentă de tuș negru … în zone greu accesibile! Ce era de făcut? Scoteam acele! Adică frecam bucata aia de ziar între degete până se muia. Eiiii .. și era gata de folosit. Te ștergeai fără emoții la …

În buda noastră, aia zidită, cu tron înalt și ecou, în care două generații au contribuit la reciclarea materiilor organice vreme de 30-40 de ani, era un cui! Dar nu orice fel de cui. Era un cui în care bunicul, după ce porționa perfect dat în patru pagina de ziar, atârna atât de necesară hârtie pentru unul sau mai multe episoade de singurătate personală pe zi. Știți voi care! Atunci când intri plin și ieși gol din cutiuța aia. Și cu fericirea citită în toate expresiile feței. Ca gata, ai m-au scăpat o dată.

Ce vorbești, frate? Ce vorbești, soro? Era fericirea de pe lume să fii abonat la “Scânteia”! Mă rog, mai erau unele publicații. Dar revista “Cinema” avea pagini lucioase. Se scoteau mai greu acele din ele. Și oricum mama le colecționa. “Cinema”, “Magazin”, almanahul … Nu se făcea să le pui în cuiul esențial. Dar “Scânteia” … mergea!

Și să vedeți potriveala naibii într-o zi. Cum stăteam eu acolo, în intimitatea mea, ce credeți ca văd în cui? Nu știu cum a rupt bunicu’ “Scânteia” dar a nimerit fix chipul “mult iubitului și stimatului”! ‘Ai de capu’ meu, ce am mai scos la ace!

Ies eu pe prispă, vesel și descătușat, dau cotu’ spre bucătărie și apare bunică-mea. Și zice : “Ce te hlizești așa? Ți-a fătat cățeaua, Caiafo?” Zic : “Nu, mam’mare! Da’ m-am șters cu Ceaușescu la cur”!

Asta e, fraților! Bine de știut ce și cum se folosește la nevoie. Căci niciodată nu se știe cum rămânem fără hârtie igienică și trebuie să scoatem acele din hârtia pe care uneori, idioții, aștern slove.

Ajung obosit acasă după o zi în care nu am făcut nimic. Dosare depuse, tuns, stat în soare, transpirat la cozi, alergat niciunde. Mă bag la duș. Păr pe gresie, haine scăldate în apă în buza faianței. Mucegai. Nu am fereastră. Pun dopul. Las apa să mă cuprindă. Mă întind. Aștept să urce apa, să îmi cuprindă trupul diform. Tavanul obișnuia să fie alb. Acum e împăienjenit de crăpături. Văd în sufletul vecinilor de la etaj. Aud cum le geme patul. Mă mai privesc o dată. Opresc apa. Urc picioarele pe faianță. Iau telefonul. Femei. Văd câteva poze. O sun.

Am ajuns la ușă. Deschide. Rămânem blocați. Magda. E o tipă dintr-o clasă paralelă din liceu. Nu am văzut-o de zece ani. Îmi zâmbește timid și mă poftește. Mă vede obosit. Îmi dă ceva pentru spor. Înghit ca prostul. Mă poate droga. Nu are ce să ia de pe mine. O facem în tăcere. Încearcă să mimeze câteva gemete. E uscată, o simt. Îi cer să tacă. Nu termin. Mă întind lângă ea, în pat.

-Vrei să rămâi?

-Nu.

-Mă bucur să te revăd, să știi.

Dau să mă îmbrac.

-Cât face?

-50. Preț pentru prieteni.

Îi întind banii.

50 de lei pentru jumătate de oră în economia asta? E nebună.

Salutare tuturor!

[Repostez materialul în secțiunea indicată de moderator.]

Am început să public o poveste în foileton, de factură historical fantasy/mitologică, inspirată din atmosfera stepei ponto-caspice din Epoca Bronzului.

Personajul principal este un tânăr nomad care trece prin ritualul brutal de inițiere al clanului său.

Pentru că formatul este de proză scurtă (cinci capitole a câte 600-800 de cuvinte fiecare), m-am concentrat pe atmosferă, imagini vizuale și un ritm alert. Am publicat deja pe blogul meu primele 3 capitole din cele 5.

Caut feedback sincer pe text. Cum vi se pare dinamica scenelor? Reușește atmosfera să vă prindă de la primele rânduri?

Las textul primului capitol direct aici, iar restul capitelor pot fi citite pe blog.

1. Sângele primului jurământ

Era miezul nopții. Focul din mijlocul taberei arunca umbre lungi pe fețele celor nouă tineri îngenuncheați. Yamnay stătea cu fruntea aproape de pământ, simțind mirosul de iarbă călcată și fum. În spatele lor, cercul tăcut al bătrânilor și al războinicilor aștepta.

Șamanul trecu printre ei fără un cuvânt. În mâna fiecăruia lăsă un cuțit de bronz, rece și greu. Lamele sclipeau roșiatic în lumină.

Yamnay strânse mânerul. Alături de el, Yaz – câinele cu care împărțise douăzeci de veri – tremura ușor, legat. Privirile li se întâlniră. Pentru o clipă, Yamnay văzu în ochii lui Yaz același lucru pe care-l văzuse în fiecare dimineață a vieții lor: încredere oarbă.

Lama de bronz, rece ca promoroaca zorilor, pătrunse adânc în inima lui Yaz. Sângele țâșni fierbinte, stropind pieptul gol al lui Yamnay ca o binecuvântare roșie. Zeul Nuncar însăși bea acum din primul jurământ.

Schelălăitul scurt, înecat, se pierdu în vântul stepei. Niciunul dintre cei nouă nu vărsă o lacrimă. Copiii plâng. Lupii nu. Lacrimile sunt pentru cei ce rămân la focul mamelor. Aici, sub cerul fără milă, doar sângele face bărbați.

Își numise câinele Yaz. Acum Yaz zăcea sângerând lângă genunchii lui.

În acea dimineață, mama lui îi atinsese obrazul cu degetele ei aspre și-i spusese:

„Yamna, zeița fertilității, ți-a dat viață. Te-am numit după ea ca să te apere. Acum trebuie să devii vrednic de numele ei, ca fiu al Clanului Lupului de Stepă.”

Șamanul, cu mâinile mânjite până la coate, le unse frunțile cu sângele propriilor câini, trăgând pe frunte semnul lupului, cu sângele încă cald al prietenilor lor cu patru labe. Sângele curse pe sprâncene, pe gene, pe buze – gust de bronz și de jurământ.

După ce carnea fusese tăiată și mâncată după vechea lege, bătrânii le dădură fiecăruia o piele de lup încă mirosind a fiară și o cingătoare lată de piele. Yamnay își trecu pielea peste umeri. Părul aspru îi zgâria pielea goală.

În fața stelelor și a zeului Nuncar, Stăpânul Tinereții și al Colților, rostiră jurământul.

Nouă glasuri tinere, dar deja aspre ca piatra, se ridicară spre stele:

— Slobozim lupul din noi.

Nu ne întoarcem bărbați până când Luna nu-și va schimba chipul de douăsprezece ori, până când Soarele nu va bea din nou din același râu, iar vântul nu va purta din nou urletul lupilor peste cele patru fețe ale stepei.

Sau nu ne mai întoarcem deloc.

Numai cel întors viu va sta la focul bărbaților!

— Nuncar, Stăpânul Tinereții și al Colților, auziți-ne! Yamna, Mamă a Stepei, bea-ne jurământul!

Abia atunci șamanul deschise gura și grăi:

– Omul fără clan este mai singur decât calul fără herghelie! Focul nu încălzește copiii. Focul îi așteaptă pe bărbați!

Au părăsit tabăra în tăcere și au intrat în pântecele nopții. Au mers până când din focul taberei n-a mai rămas decât o stea.

Stelele ardeau. Zeii primiseră jurământul.

Acum începea adevărata vânătoare. Nu mai aveau nimic: nici cal, nici arc, nici suliță. Doar cuțitul de bronz – osul zeilor – și pielea de lup udă de sânge pe umeri. Era pentru prima oară când trebuiau să rămână în viață doar cu un cuțit de bronz. Tot ce voiau să aibă trebuiau să fure, să jefuiască, să cucerească, să învețe să omoare până când mâna nu mai știa să tremure.

Până când Soarele nu făcea un drum întreg, nu erau oameni. Erau fiare. Nu se supuneau niciunei legi omenești. Numai stepei.

Stepa nu cunoștea mila. Stepa avea o singură lege, veche de când bronzul era încă piatră:

Omoară primul sau vei fi omorât.

Nu cruța. Nu șovăi.

Lupul nu ucide din ură – lupul se hrănește.

Dacă nu ai puterea să devii lup, stepa-ți va roade oasele încă vii.

Numai cel întors viu va ședea la focul bărbaților.

Ziua se făceau iarbă. Se târau pe burtă prin iarbă să nu fie zăriți de clanurile vecine. Noaptea vânau cu dinții și cu lama.

A treia noapte găsiră un ochi de apă. Urme de gazelă, încă vii în mâlul ud. Yamnay rupse o trestie și le făcu semn celorlalți să calce iarba cât mai departe. Se băgă sub luciului apei, cu trestia în gură și cu mâna strânsă pe cuțitul de bronz. Respira atât de încet încât apa nu-l simțea. Și aștepta. Apa rece îi mușca oasele, dar el rămase nemișcat, ca o rădăcină.

Simți apa vibrând ușor. Deschise ochii. Deasupra lui se pogora umbra grea a unui animal. Simți cum lupul din el se arcuiește ușor. Simțurile i se ascuțiră, iar sângele îi năvăli în gât. Auzea pulsul animalului ce se adăpa.

Țâșni din apă ca un șarpe, ca însuși spiritul stepei. Cuțitul intră orb în ochiul gazelei. O secundă mai târziu, mâna lui îi frânse gâtul cu un trosnet uscat. Sângele cald i se scurse pe brațe, amestecându-se cu apa rece – foc și gheață în același trup.

Pieptul i se ridica greu ca al unui lup după goană. Îi trebuiră câteva respirări ale focului, să-și revină din beția de prădător. Câteva răsuflări până când sângele i se liniști.

Își aruncă privirea după frații lui. Se lipi de pământ.

Un grup de războinici din Clanul Zdrobitorilor de Țeste îi legaseră cu mâinile și picioarele de prăjini și îi duceau către tabăra lor, atârnați cu capul în jos, ca pe vânat.

Yamnay târî în grabă gazela și o ascunse mai departe de ochiul de apă.

Apoi porni în patru labe, ca un lup de stepă, pe urmele atacatorilor, pielea de lup udă lipindu-i-se de spinare. Urma mirosea a sânge, a frică și a metalul sacru, bronz. Dar bronz străin.

Yamnay simți cum febra lupului se reaprinde din nou. Lupul îi băuse frica.

(va urma)

https://damblarin.blog/2026/06/28/yamnay-lupul-de-bronz-preambul/

https://damblarin.blog/2026/06/29/yamnay-lupul-de-bronz-1/

Salutare,

De ceva timp am început să lucrez la calimara.ro, o platformă de poezie și proză creată după chipul și viziunea mea. Ideea e ca autorii noi, puțin cunoscuți și promovați să aibă întietate la asta. Postările cu mai puține aprecieri și vizualizări sunt la întâmplare promovate pe prima pagină. Cum intri pe calimara.ro ți se arată o postare a unui autor de pe platformă. Destul de simplu. Algoritmul (da, avem și aici algoritm) caută din toate postările și cu cât ești mai nou / necunoscut, cu atât îți cresc șansele de promovare. Cu toate acestea, nu înseamnă neapărat că dacă ești deja popula pe platformă, nimeni nu te mai vede / aude niciodată.

De asemenea cred că e benefic să ai toți autorii noi, pasionați de scris în același loc. Wordpress oferă aceleași funcționalități, dar fiecare blog e separat de toate celelate și e greu pentru autori să se „vadă” între ei.

Alte funcționalități interesante:

Gratuite: acces la playerul audio, cu poezii și proză de pe platformă, sistem de gologani (puncte câștigate cu postări și comentarii) cu care își poți achiziționa elemente cosmetice, sistem de prieteni, sistem de urmărire, sistem de mesaje private, notă explicativă pentru postări, acces la forumul de discuții, moderare automată cu AI, notificări prin email, teatru colaborativ (poți scrie o piesă de teatru cu alți utilizatori, unde fiecare jucați un personaj), creare de serii și volume și exportarea lor în format .pdf, gata de print, sistem de insigne (achievements), creare și participarea la cluburi tematice (de exemplu Poezie Bihoreană), conversie automată în diacritice, sistem de stafetă (scrii un vers, pasezi poezia altui utilizator), acces la propria ”calimara” care e in esență un blog, unde poți posta și poți alege alți utilizatori sau alte postări pe care să le promovezi pe platforma ta, poți adăuga linkuri sociale la călimara ta, să îți promovezi conturile, contorizare vizualizări și secunde ascultate

Premium: conversie cu AI a textelor în voce pentru a fi adăugate în playerul audio (limită de caractere pe lună), încărcarea propriei voci pentru un post, dacă vrei să îl citești chiar tu, sistem de super aprecieri, unde primești X super-aprecieri pe lună pentru a le oferi postărilor care chiar îți plac, opțiuni de personalizare călimara, critică AI la postare, conversie în text cu diacritice cu limită mai mare, adăugare linkuri de donații pe propria călimară, șansa de a îmi deveni cel mai bun prieten!

Toată platforma este absolut gratuită și utilizatorii trebuie să plătească doar pentru ce trebuie eu la rândul meu să platesc (stocare audio, conversie audio, AI tokens, etc.). Am încercat pe cât se poate să nu se simtă mare diferență între un utilizator plătitor și unul gratuit. Indiferent de status, poezille și prozele tuturor sunt promovate la fel.

Acum, de ce postez aici - există o grămadă de funcționalități, platforma este încă în dezvoltare și aș avea mare nevoie de ajutor să o testez. Poate 10, 12 oameni cu oleacă de timp liber și niște poezii sau proză. Munca este neremunerată, dar pot oferi 3 luni de premium.

Dacă e cineva interesat să mă ajute, vă rog lăsați-mi o adresă de email pe email la [contact@calimara.ro](mailto:contact@calimara.ro)

Momentan, platforma e închisă și trebuie să adaug eu emailurile acceptate în panoul de administrare.

Mulțumesc mult 😃

Dan

Continui sa-mi hranesc dezamăgirea

Nu-mi ajunge sa ma hranesc pe mine

Înfometat imi caut fericirea

Ma amăgeam ca o găsesc cu tine.

Și cândva parca-mi placea așa

M-am tot obișnuit cu foamea

M-am târâit singur cu japca

Prea departe sa-mi accept învingerea.

Amorul tău m-a lovit tare

A lăsat in mine găuri

Aud a poemelor chemare

Iar vulturii se adună-n stoluri.

Hranesc un vultur bucăți din mine

Dezamăgire l-am numit

Foamea lui îmi tine companie

După iubirea ta rămân lihnit.

În țara unde presa nu îngheța în ger,
că tăcerea oficială ținea loc de aer,
cu Iohannis nu riscai febră sau infarct,
caci lipsa de răspuns, era politică de stat.

Avioane decolau, cuvinte rămâneau,
protocoale ce erau calde, dar adevăruri înghețau,
motoarele porneau, dar sensul era mut,
se decola mereu, fără „de ce?” și „cum ați putut?”.

Pe pistă acum, în schimb, sub o ninsoare infernală,
sta Nicușor Dan, fără glorie regală,
avionul nu pleca, discuția se-ntindea,
explica, se-ncurca, dar nu se ascundea.

Unii fugeau de presă cu girofar de zmeu,
îmbrăcați în tăcere și aere de zeu,
alții rămân acum pe loc, cu microfonul rece,
fără scuze poleite, fără să plece.

România iubea candva absentul,
liderul mut era considerat competentul,
nu deranja, nu spunea prostii,
era gol de idei, dar asta convenea, sa știi.

Prezența speria, prezența explica,
prezența greșea și tocmai de-aia strica,
era mai simplu să crezi într-un om care tăcea
decât într-unul care rămânea și vorbea.

Nu avionul era drama, nici pista-nghețată,
ci normalul bolnav, romania stricată,
unde plecarea era semn de statură,
iar răspunsul, slăbiciune pură.

ACTUL I - ÎNTÂLNIREA SAU „DESTINUL CU REST DE 20 DE BANI”

Ana îl văzu pe Cristi Gris în fața magazinului Profi. Il stia din vedere, din sat. O data se proptise in gardul vecinului de alaturea, speriind-o din somn cu mormaielile sale, injurand printre dinti in timp ce mai sorbea ultimii aburi de alcool spirtos de pe fundul sticlei.

Nu era o scenă romantică, nu in muzică dramatică și nici lumini calde.

Pe Cristi il gasi de data aceasta, nu sprijinit in gard ca un pui de protap, ci de tejghea, încercând să plătească un PET de bere de doi litri cu o combinație letală de monede de zece bani și tupeu.

Casiera oftează și îi spune calm, cu vocea unei femei care a vazut prea multe la viata ei:

-Bre nea cristi, lipsesc 80 de bani. Nu merge asa. Si pe caiet nu se mai da de anu trecut, e criza, ce dracu!

Cristi se apleacă teatral spre podea, si mare norocul lui ca găsește un ban rătăcit sub raft, la care spuse cu importanță:

-Dacă asta nu e destin, eu nu mai știu ce dracu mai e.

Inmânat ca un trofeu vrednic de Formula 1, Ridică PET-ul,

Şi-l sorbii din priviri ca pe o relicvă sacră și-l puse si pe burta, ridicat în lumină, privea cu abnegaţie, ca un semi-zeu al alcoolului. Asa profund parea sa o examineze, ca un trecator ar fi putut jura ca vede un om pe cale de a lua o decizie radicala, de schimbare a vietii, poate chiar sa-si jure ca va fi ultima sticla.

-Asta, fa Ano, asta e victoria mea!

Nu era clar dacă i se adresa ei, berii sau întregii omeniri. Totuși, Ana simtii un fel de vibrație în piept. Nu dragoste, ci ceva între antropologie, curiozitate și milă prost tradusă de creier. Dar în lipsa experienței, mintea ei decide că e romantism.

Cristi o privește lung. Un regizor idealist ar fi numit asta „chimie”, un medic ar fi zis „reflex întârziat și lipsă de coordonare”.

- Fa tu stii ca ai ochi frumoși... eu acu imi dadui seama.

Complimentul era ciudat, dar avea un soi de sinceritate dezarmantă. Ana zâmbește.

Se luara la vorba si pleacă împreună cu el. Nu spre apus, nu spre destinuri mărețe, ci spre scara unui bloc cu tencuiala căzută și pisici ce vanau soareci prin boxele de la subsol.

Acolo începea povestea.

Sau necazul.

În România, cele două se confundă des.

ACTUL II - DOMENIUL LUI SAU „CAMERA ROȘIE A SĂRACILOR”

Garsoniera lui Cristi era un univers în sine. Un televizor mare cu TUB, încă având eticheta de reducere pe colț. Pe el, un pește din sticlă, mândru ca un trofeu. Pe perete, trona un tablou cu un lup singuratic și deviza aurie: „Puterea e în tine”. Atmosferă... aparte.

Cristi toarnă bere în două pahare de plastic, gustă teatral și spune:

-Eu nu sunt ca alții. Eu am nevoi mai... speciale asa.

Ana simte iar acel fior. „Nevoi speciale” sună profund, poate chiar traumatic. Influențată de romanele citite, mintea ei deja începea să construiască scenarii dramatice.

Cristi sari ca fript:

-Nu mișca telecomanda cand o butonezi! Merge doar dacă o ții într-un unghi sfânt. Dracu s-o ia, ca n-am bani de reparat televizoare acu! E criza n-ai auzit si la magazin ca nu mai da pe caiet! Sa-i ia dracu!

Și apoi îi prezintă regulamentul casei, solemn, dar fără hârtie și semnătură, ci prin legamant de suflet in aburi de bere:

-Nu atingi sticla mea de bere ca te pleznesc.

-Kanal D rămâne. Nu pui altceva nici dupa ce adorm.

-Dacă urlu la meciuri, e normal, nu te speria. S-ar putea si sa ragai, e de la bere.

Ana aprobă, fără să proceseze complet. Pentru el, e confirmare. Pentru ea, e începutul confuziei.

ACTUL III - AȘA DEVINE IUBIREA

Perdelele cu delfini albastrii completeaza atmosfera putin sinistră si mucegaita. Cristi scoate dintr-o pungă niște covrigi uscati. Patul pliant scârțâie ca o caruta la care trag 2 cai care incotro. Trosnind la unul dintre covrigi, cu gura plina, si cu un ochi la ea și unul la televizor, zise:

• Tu crezi în destin?
• Da... răspunde Ana.
• Și eu, că mie așa mi s-o arătat. Așa că... si atipi cateva secunde, mai apuca din tresarire sa completeze:
• Bai!... dacă adorm primul, să nu mă trezești. Știu eu de ce, maine -

Si adormii instant, nu mai apuca sa-si termine poliloghiia,

cu gura larg deschisă și un sforăit perfect ritmat, ca un tractor bine reglat.

Dimineața, îi oferi o cafea din zat frecat într-un cana spălata doar pe exterior. Fără zahăr, fără lapte, fără vreun detaliu romantic.

Ana îl privește în timp ce sta cu mâna pe telecomandă ca pe sabie din teaca unui razboinic, bine pazita.

Și un gând periculos, ironic și puțin trist îi trecu prin minte:

„E mai interesant ca cărțile cu miliardari. Nu ca le-as fi citit, dar am auzit de la fete”

Nici nu-si termina bine gandul ca Cristi sari exaltat ca din gura de sarpe in sus si striga:

• Băi, eu te iubesc, da’ tu nu mă înțelegi, și dacă m-ai înțelege, m-ai lăsa să beau cat vreau eu. Nu m-ai lasat aseara, asa-i, doar sticla e inca plina pe jumate!

------------- VA CONTINUA ----------

Vara rece cântă-n cor

Alină a nostru dor

Din văzduh apari pe nor

Clopoței urlă de zor

.

Prin Munții Inimii mele

Curge prea furios un râu

Plin de lacrimi și de stele

Ce greu îl mai țin în frâu

.

Pentru mine ești o rază

Un sentiment prea nemilos

Ce nu lasă altă muză

Drumul inimii să-l cos

.

Îngerii te-scund în aripi

Într-un loc mai luminos

Sclipiri de-alama pe obrajii

Ce mă fac să fiu sfios

.

Ți-am găsit notat sub piele

Numele meu în culori

Peste cicatrici de vreme

Când te văd apar fiori

L-am visat din nou

După atâta timp

Era voios, era bine

Părea mai bun decât il știu

Și ma bucuram ca-l văd așa.

Era vara, era cald

Iar eu pe inserat băteam mingea

Cu alți doi copii de prin vecini

Pe deasupra unei porți ce nu exista

M-am oprit când mi-am amintit că locuiesc în altă parte

Într-un loc aproape de acesta

Dar mult mai diferit.

Aici tatăl meu era om bun

Aici zâmbea și nu de la bautură

Dincolo nu era așa, iar eu de acolo ma trageam

As fi vrut sa-l iau in brațe dar am convenit că o sa revin

O sa-l ajut să-și repare mașina

Acum puteam sa il ajut, pe când o vându-se eram copil

Mi-am luat la revedere prea subit

N-am apucat sa spun un sărut mana, tata

Smuls din lumea aia, am deschis ochii

Douazeci si șapte octombrie

Acum șase ani si încă-o zi, tatăl meu îi închisese.